Cum am trecut peste frica de doctor

Când îi spun lui Remus că trebuie să mergem la doctor mă întreabă: facem injecție, îmi ia sânge sau mă consultă? Mă întreabă din curiozitate, nu de frică. Știe că doctorul ne face bine.
Se așează frumos pe scaunul din cabinet și stă să-l asculte cu stetoscopul, știe cum trebuie să respire și să nu vorbească. Știe cum se numesc toate instrumentele. Vorbește relaxat cu doctorița.

Evident, nu a fost mereu așa. Acum are 3 ani și jumătate. De la 2 ani am început antrenamentul.
Mai întâi i-am cumpărat o trusă medicală de jucărie. Ne-am consultat reciproc. De mii de ori. Am consultat și jucăriile, i-am spus cum se numește si pentru ce e fiecare instrument.

I-am repetat de câte ori am avut ocazia faptul că "la doctor mergem ca să ne facă bine".

Și niciodată, dar niciodată nu l-am amenințat cu doctorul sau cu injecția atunci când nu a fost cuminte.

Nu l-am mințit că nu-l doare injecția sau atunci când îi ia sânge. I-am spus că-l va durea, că-i va trece, că trebuie să facă asta pentru a se face bine. Și mereu l-am lăudat că e curajos.

Să nu vă imaginați că nu plânge când îi ia sânge. Plânge dar stă cuminte, nu se zbate, nu dă să fugă. În rest, la orl-ist se urcă frumos pe scaun și stă să i se uite în nas, gât, urechi. Ca și cum ar fi o joacă.

Din nefericire, noi am fost clienți fideli ai medicilor și spitalelor. Dar atitudinea lui față de doctor ne-a ajutat mult.

Nu sunt psiholog sau vreun fel de specialist în creșterea copiilor. V-am spus doar ce ne-a ajutat pe noi. Cu speranța că poate ajută și pe alții.

Sănătate să aveți!