E aproape 12 noaptea. Niciunul dintre copii nu doarme. I-am citit povestea celui mare în urmă cu două ore. De atunci stăm așa cu lumina stinsă sperând să vină somnul. Nu vine.
În camera cealaltă, tati îl plimbă în brațe pe cel mic tot de atâta timp. Nici la el nu vrea să vină Moș Ene.
Dar problema cea mai mare apare după ce adorm copiii. Abia atunci începe chinul. Cel mic se trezește după o oră. Sau 20 de minute. Sau 10 minute. Așa o ține toată noaptea. Care pentru noi a devenit zi. Și de fiecare dată readoarme numai plimbat în brațe. Nu ai timp să adormi între trezirile lui.
Cel târziu la ora 7 dimineața ne dă cel mare deșteptarea. E mult spus. Nu ai din ce să te trezești atunci când nu dormi.
Cu cel mic (are 2 ani) am încercat aproape orice. I-am făcut întuneric beznă în cameră, apoi am schimbat și i-am pus lumină de veghe, i-am schimbat patul, salteaua, i-am făcut temperatură și umiditate constante, am apelat la specialist în somn. Am un teanc de cărți citite pe noptieră de psihologie, parenting, psihanaliză, toate legate de probleme de somn. I-am schimbat ora de culcare, dar i-am păstrat rutina. L-am scos afară zilnic (de două ori pe zi). Am fost atentă la alimentație ca să excludem vreo alergie sau disconfort abdominal.
Vlad e un copil vesel, activ, isteț, foarte afectuos. Nu are nicio problemă de sănătate (excepție făcând virozele). Are o înălțime peste medie și o greutate normală.
Singura metodă "pentru un somn mai bun" pe care nu am aplicat-o niciodată: lasă-l să plângă singur până adoarme. Mi se pare ceva barbar. Și am în minte ce povestea cineva care s-a dus la o mănăstire unde călugării creșteau mai mulți copii mici abandonați. Persoana respectivă a dormit acolo și s-a mirat că nu a auzit niciun copil plângând. Când i-a întrebat despre asta pe călugări, aceștia i-au spus: "S-au învățat să nu mai plângă pentru că știu că nu se va duce nimeni la ei." Mi s-a părut groaznic. Nu vreau ca vreunul din copiii mei să se simtă vreodată abandonat. Chiar de-ar fi să cad din picioare de oboseală.
Adevărul e că suntem epuizați. Eu nu am putut să mă întorc la muncă după ce mi-a expirat concediul de doi ani de creștere a copilului. Din cauza lipsei de somn și a îmbonăvirilor repetate ale copiilor. Am încercat să mă duc o săptămână. Mi-a fost atât de rău că mi-a luat vreo lună să-mi revin.
Mama mi-a povestit de o vedetă care și-a luat bonă de noapte. M-am gândit și eu la asta. Dar cum aș putea să dorm în timp ce copilul meu strigă după mine din brațele bonei?! Exclus.
Mulți mă întreabă de ce nu dorm la prânz odată cu copiii. Simplu, pentru că cel mare (4 ani) nu prea mai doarme la prânz. Și chiar dacă doarme nu se întâmplă să fie la aceeași oră cu cel mic.
Am vrut să scriu mai demult despre asta. Dar am așteptat să găsim o rezolvare. Ca să dăm speranță și altora. Nu am găsit.
Nu mai vreau sfaturi de la părinți care cred că e meritul lor că le dorm copiii noaptea. Și eu am un copil care doarme toată noaptea începând de la un an. E vorba de cel mare. Am aplicat aceeași metodă și la cel mic dar nu a funcționat.
Nu mai vreau să aud: lasă, că se rezolvă de la sine! Cel mai greu e să nu am un orizont de așteptare. Să știu că mai durează o lună, un an, doi, trei. Să mă setez să rezist cât e nevoie. Dar să știu cât.
Caut în continuare răspunsuri. Și când le voi găsi vi le voi spune și vouă, părinților care vă confruntați cu aceeași problemă. Și care poate nu sunteți înțeleși de cei din jur. Știu că soluția care va funcționa la noi nu va fi valabilă pentru toată lumea. Dar măcar pentru încă un copil, încă o familie și tot ar fi ceva. O picătură într-un ocean. Dar ce ar fi oceanul fără picături.
Nopți bune să aveți!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu