Părinți curajoși: Au adoptat trei copii, le-au schimbat destinul tragic și i-au ajutat să devină olimpici la muzică

Suntem căsătoriți din 2002, am locuit în Timișoara și în 2004 ne-am mutat în București datorită unor joburi mai ofertante. Ne-am dorit copii, mai ales că după absolvirea Facultății de Litere și Teologie din Timișoara, am fost timp de doi an profesoară de religie la copii de clasele I-III. Dar, deși niciunul dintre noi nu are un diagnostic clar de infertilitate, eu nu am rămas niciodată însărcinată. Am avut însă credința că Dumnezeu îmi dăruiește întotdeauna ce e mai bine pentru mine, pentru noi și nu am ”forțat” destinul.

Prin 2007-2008 am primit de la Părintele Ion Ciucă o ramură de finic din finicul făcător de minuni de la mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit din Israel. Despre acel finic se știe că a săvârșit numeroase minuni pentru familiile ce nu puteau avea copii. În textul care însoțea acea ramură, se spunea: ”Dacă vreodată vă va învrednici și veți dobândi copii, să nu credeți că vă aparțin la modul exclusiv. Toate sunt darurile Lui. Dacă iarăși nu vă va dărui, din iubire lucrează, numai și numai din iubire.”
Părintele Ciucă este cel de la care am cumpărat casa în 2004, casă ce are trei dormitoare la etaj și unul la parter. Am putea spune ”tailor made” pentru familia noastră ulterioară.

CUM ȘI-AU CUNOSCUT COPIII

În martie 2010, când nașa noastră - medic pediatru și homeopat în Timișoara - ne-a vorbit despre cazul unui băiat cu dublă fractură de femur, ne-am urcat în mașină și ne-am dus să-l vedem. Era internat în spital la Timișoara, operat și cu tijă, cu piciorul în ghips. Surpriza a fost că el mai avea doi frați, pe care nu-i mai văzuse de patru luni și despre care ne vorbea cum își dorește să vină să-l viziteze la spital, că le păstrase toate bomboanele pe care le primise de când s-a internat! Ne-a emoționat atât de tare că timp de patru luni el nu s-a atins de bomboane, numai ca să le împartă cu frații lui, încât aproape instantaneu, fără să ne vorbim, a încolțit în mintea fiecăruia dintre noi gândul de a-l ”salva” cumva.

Cei trei frați aveau 7 ani - cel mare și 5 ani și jumătate - gemenii. Probabil că povestea lor nu e singulară în România, iar lumea deja cunoaște cazul tipic al unei familii dezorganizate, în care mama a abandonat familia, 3 copii (de 2, respectiv 4 ani) rămânând cu tatăl alcoolic și violent.

Povestea este însă unică prin deznodământul ei: violențele tatălui asupra copiilor au culminat cu o dublă fractură de femur pe care i-a produs-o unui copil, lăsându-l să zacă câteva zile în această stare. Copilul s-a umflat, a făcut septicemie, iar o vecină a chemat ambulanța, profitând de absența tatălui de la domiciliu. În acel moment a început salvarea lor: ambulanțierii au raportat abuzul, s-au sesizat organele de anchetă, iar copiii au fost preluați de Direcția de Protecție a Copilului.

Și întorcându-ne la "viața" lor de dinainte de a-i cunoaște, dacă bătăile erau la ordinea zilei, mâncarea lipsea cu zilele, grija părintească, dragostea, educația, igiena - de asemenea. Vă puteți imagina copil de 7 ani care să cântărească 19 kg, iar gemenii de 5 ani și jumătate să aibă 13, respectiv 15 kg? Îi îmbrăcam cu haine de 4 și 6 ani, care le erau mari. Dar retardul nu a fost doar fizic: acești copii nu înțelegeau ce vorbim cu ei!

Când l-am întâlnit la spital pe băiețelul cu fractura, soțul meu l-a întrebat zâmbind șugubăț:
-Cum te cheamă, măi, copil frumos?
- ... (stând așezat, cu piciorul în ghips, copilul se uita de jos în suuus, cu ochii mari, la soțul meu, fără să răspundă)
- Pe mine mă cheamă Vasile, spune soțul, aplecat spre el și cu mâna întinsă, ca să facă cunoștință.
- Ăăă, șî pă mine mă cheamă șî Vasîle!
Atunci am aflat că fiecare dintre cei trei aveau prenume care începeau cu A, ca și al meu, iar acesta mai avea și un al doilea prenume, Vasile, ca tatăl meu și ca soțul meu! Am simțit în acel moment că Sfântul Vasile cel Mare se uita cu drag la noi, de acolo, de sus!

După ce i-am vizitat și pe frații lui, aflați într-un centru de plasament de urgență, am realizat că ei sunt de nedespărțit! Au fost uniți în suferință și nu am avut nicio clipă impresia că le-ar fi mai bine despărțiți, dimpotrivă! Și îmi mai răsuna în cap și versetul din Psalmi: ”Iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună!”

DRUMUL STRĂBĂTUT PENTRU UNIREA FAMILIEI

Din momentul în care le-am aflat povestea și i-am văzut cât de vulnerabili erau, ne-am simțit datori să-i ajutăm cumva. Prima dată, ca să-i cunoaștem pe frații din centrul de plasament, i-am luat în oraș, la o vizită. I-am dus la cumpărături într-un centru comercial și s-au speriat, nu vroiau să intre, din cauză că ușile de la intrare se deschideau și se închideau singure! M-am așezat jos, lângă ei și le-am explicat, arătând cu degetul, cum funcționează senzorul de deasupra ușii. Când i-am luat de mânuțe și am trecut printre acele uși, a fost prima dovadă de încredere pe care ne-au arătat-o.

La întoarcerea în centrul de plasament, i-am întrebat dacă le-a plăcut timpul petrecut cu noi.
- Da, a răspuns unul dintre ei, cu ochii ațintiți la jucăriile primite.
- Și mai vreți să venim la voi?
- Da.
- Când?
- ...
- Ieri? i-am răspuns, vrând să-i atrag atenția de la jucării.
- Da (de fapt el nu stăpânea noțiunile temporale ”ieri”, ”azi”, mâine”)...

După acea vizită, am început să ne informăm ce presupune un proces de adopție, pentru că (da!) nu eram în temă! Nu ne-am gândit la adopție niciodată înainte de a-i cunoaște pe acești copii! Ei ne-au sedus cu inocența lor, cu frățietatea lor. Au bătut la ușa sufletului nostru și le-am deschis! Și viceversa.

În acest demers nu e loc de îndoieli de genul ”nu cunoaștem genele, dacă au gene de alcoolici? dacă sunt țigani?” etc. Nu e loc decât de speranța și încrederea că vom modela cât mai bine ”aluatul” bun dat de Dumnezeu!

Adopția a avut mai multe etape. Prima a fost dobândirea calității de ”familie aptă să adopte”, care a presupus multă birocrație: un dosar de acte depus la Direcția de Protecția Copilului în urma căruia am fost eligibili să luăm copiii în plasament.

A doua etapă a fost depunerea la tribunal a solicitării de plasament în familia noastră, iar în urma sentinței, ne-au fost încredințați copiii. În cazul nostru, această etapă a durat doi ani. Practic din 2010, de când i-am luat în plasament, au trecut doi ani până la pronunțarea sentinței de adopție. În această perioadă, din trei în trei luni, cei de la Direcția de Protecția Copilului ne-au făcut vizite ca să monitorizeze dacă copiii s-au adaptat, dacă noi, părinții, ne îndeplinim misiunea în mod corespunzător. Îi așteptam întotdeauna cu grafice de înălțime, greutate, ca să vadă mai bine evoluția copiilor. Mai mult, copiii începuseră școala de muzică și le și cântau doamnelor de la Protecția Copilului.

Odată, când am fost chemați cu toții la sediul DGASPC, pentru o evaluare psihologică a copiilor, au fost invitați să intre prima dată gemenii - cei mici, la discuție cu doamna psiholog. Cel mare a rămas cu noi afară pe hol și se plimba neliniștit, cu mâinile la spate. L-am rugat să se așeze pe scaunul de așteptare, că poate mai durează până ies frații lui.
- Dar ce le face fraților acolo înăuntru? a întrebat el timorat.
- Conversează cu doamnele acelea drăguțe. Le pun niște întrebări ușoare.
- Și dacă răspund greșit? Nu o să ne mai lase să stăm la voi?
- Aici nu există răspunsuri corecte sau greșite, ca la școală, aici e doar o discuție, l-am liniștit eu.

Și ultima perioadă, postadopția, a însemnat aceeași monitorizare, timp de doi ani. Din trei în trei luni, reprezentanții DGASPC ne vizitau și constatau că lucrurile merg spre bine.
- Ce vă place să mâncați? Care este mâncarea voastră preferată? îi întrebau doamnele pe copii.
- Cartofi prăjiți cu șnițel și salată, zicea unul dintre copii.
- Și supele, ciorbițele nu vă plac?
- Ba da, ciorba de perișoare făcută de tata, a răspuns copilul.

După fiecare vizită a celor de la DGASPC primeam un raport cu rezultatele evaluărilor. Era singurul reper pentru noi, chiar dacă cei din jurul nostru ne spuneau întruna că facem o treabă bună. Și dacă citește aceste rânduri cineva care dorește să adopte un copil, îi spunem că criteriile impuse de autorități au fost extrem de rezonabile: dacă mănâncă bine copiii, dacă dorm bine, dacă mai sunt sau nu retrași, necomunicativi (pentru că aceste refuzuri ar fi însemnat că sunt abuzați emoțional), dacă ne jucăm cu ei, dacă îi ducem în parc, în general dacă ne petrecem timpul liber împreună etc.

Orice evoluție, cu pași oricât de mici, era îmbucurătoare. Nu i-am asaltat cu întrebări, ca să nu-i stânjenim, dar după ce au început să capete încredere în noi, ne-au povestit încetul cu încetul frânturi din chinuita lor viață.

Procesul de adopție presupune răbdarea de a învăța să te adaptezi copiilor, timp pentru acomodarea copiilor la obiceiurile și regulile noii familii, adaptarea tuturor la noile condiții, astfel încât conviețuirea să fie armonioasă și naturală, fără să fie o povară pentru nimeni.

Eu mă gândesc întotdeauna cu bucurie că atât cât am contribuit noi la schimbarea în bine a copiilor, tot atât ne-au schimbat și ei pe noi - tot în bine! Ne-am străduit să îi cunoaștem foarte bine, pentru că am fi rămas două orizonturi paralele dacă nu am fi sondat să găsim bogăția cu care i-a înzestrat Dumnezeu.

MOMENTUL ÎN CARE FRAȚII S-AU NĂSCUT PENTRU A DOUA OARĂ

Nu se văzuseră de jumătate de an. Ne-am hotărât să-i reunim la o mănăstire de lângă Timișoara, să punem început bun misiunii noastre. Era Joia Mare când ne-au fost încredințați de către DGASPC. I-am luat pe cei doi de la centrul de plasament și am plecat spre mașină. Fratele geamăn văzuse în vitrina unui magazin, înainte să urce în mașină, un iepuraș alb. Nu-și mai dezlipea ochii de la jucărie. I-am spus că o să-l cumpărăm pentru fratele lui geamăn de la Timișoara. A fost foarte fericit, tot drumul a avut grijă de iepuraș, ca să-i facă fratelui o surpriză.

La mănăstirea Cebza (jud. Timiș), cu ochii ațintiți spre fiecare mașină ce ajungea la poartă, întrebau ”Ăsta e fratele nostru?”. Când a ajuns nașa noastră, din mașină a coborât băiețelul pe care anterior îl văzusem cu piciorul în ghips, iar acum alerga șontâc-șontâc spre frații lui, cu o atracție magnetică; de bucurie și de emoție toți adulții am început să plângem, doar copiii râdeau fericiți!

Părintele Serafim de la mănăstire ne-a făcut slujba specială pentru adopție, moment extrem de emoționant pentru noi, pentru că a fixat momentul 0 al înfierii. Din acel moment, am căpătat alt statut, conștientizat ca atare, asumat pe deplin.

Rugăciunea care se citește de către preot în aceste împrejurări privește înfierea ca pe un act ce depășește limitele naturalului: "Pe cei pe care firea i-a născut depărtați unul de altul după trup, pe aceștia, Însuți Dumnezeule, îi unește în tată și fiu prin Sfântul Tău Duh". Slujba, care se desfășoară în biserică, se încheie prin îngenuncherea celui înfiat înaintea celui care-l adoptă.

Noul părinte îl ridică și îi zice: "De astăzi fiul meu ești tu, eu astăzi te-am născut". Și imediat îl îmbrățișează. Puține recomandări liturgice consemnează gestul îmbrățișării, unul cu profunde valențe emoționale. Îmbrățișarea în textele biblice exprimă regăsirea. Astfel, copilul adoptat a fost căutat și găsit, iar el, la rândul său, a căutat și a găsit. În Biserică căutarea și regăsirea sunt binecuvântate. După acel "de astăzi ești fiul meu", starea copilului și starea noului părinte se schimbă."

DESPRE PĂRINȚII BIOLOGICI

Subiectul ”tată biologic” este pentru ei traumatic. Noi am încercat să nu-i judecăm pe părinții lor, dar am dezaprobat violențele și gesturile inumane ale lor. În schimb, le-am spus că ei moștenesc o frumusețe pe care eu și soțul meu nu le-am fi putut-o da și au șansa ca să completeze frumusețea fizică cu calitățile intelectuale și morale spre care le-am deschis noi calea.

Traumele sufletești s-au atenuat destul de mult, ei știu că iertarea este un gest profund și lucrător spre folosul nostru personal. Însă nu știm ce vor decide într-un anumit moment al vieții lor. Există un punct după fiecare capitol al vieții noastre.

Despre mama lor biologică nu știm decât că și-a dat acordul pentru adopție, fiind găsită de poliție, pentru că ea fugise de acasă când gemenii aveau 2 ani. Și ea a fost victimă a violențelor tatălui, dar gestul ei a fost unul extrem: abandonul copiilor nu are nicio scuză.

Numai prin prisma credinței în Dumnezeu și a permanentei Lui purtări de grijă pentru fiecare suflet omenesc am putut să alinăm rănile sufletești ale acestor copii. Ei știu acum că suferința este necesară pentru a progresa.

PRIMA DATĂ ACASĂ

Drumul până la București li s-a părut nesfârșit. Dar băiatul cel mare a avut o idee: mai bine că e așa departe, că aici nu ne mai găsește nimeni. Frica de trecutul lor era încă foarte prezentă. La culcare, în prima seară, tot cel mare mi-a spus să închid ușa dormitorului, ca să nu intre șobolanii. Eu, perplexă, îi răspund că aici eu nu am văzut șobolani, pentru că fac curățenie sub paturi și sub mobilă. El îmi răspunde, arătându-mi urechea cu o cicatrice vizibilă:
- Pe mine m-a mușcat un șobolan de ureche și mie îmi e frică de șobolani!

Am serbat Paștile în acel an cu sufletul plin de gratitudine față de minunea care ni se întâmplase tuturor. La copii a venit pentru prima dată Iepurașul de Paște... După ce au primit cadourile, băiețelul cel mare ne-a întrebat:
- Și aici la voi cât o să stăm?
- Cât o să doriți voi, i-am răspuns, noi sperăm să vă placă și să rămâneți pentru totdeauna!
După ce au văzut la ce folosește sistemul de alarmă din casă, timp de doi-trei ani ne-au adus aminte în fiecare seară să nu uităm să punem alarma, ca să nu-i fure cineva...

CUM LE-AU DESCOPERIT TALENTUL MUZICAL

- Cum vă descurcați, doamnă, cu acești trei copii? m-a întrebat directoarea școlii de muzică nr. 4, unde au dat admitere în clasa I.
- Nu mă descurc singură, dar cu ajutorul dumneavoastră o să mă descurc sigur! i-am răspuns hotărât.

Nu am căutat ”talentul”, ci ceea ce le făcea plăcere. Am observat că le plăceau poveștile animate, pentru că erau nemișcați de la început până la sfârșit în timpul vizionării. Nici musca nu se auzea când le puneam un DVD. Asta i-a ajutat să învețe cuvinte noi, să-și concentreze atenția urmărind o poveste de la un capăt la celălalt, să ciulească urechile la sunetele plăcute ale muzicii din filmele bune de animație pentru copii. Am trăit o a doua copilărie urmărind împreună cu ei acele povești.

Într-o zi, la puțin timp după ce i-am adus la noi, jucându-ne în curte, la auzul clopotelor de la biserica din apropiere, unul dintre copii și-a pus mâinile la urechi și ne-a spus că îl dor urechile din cauza zgomotului (puternic și strident). Am fost la o consultație ORL și mi s-a spus că nu are copilul nimic, doar că aude foarte bine și probabil nu tolerează prea bine disonanțele. Aha, m-am gândit, asta înseamnă că îi plac sonoritățile armonioase, deci muzica.

Și așa am început să cântăm în fiecare zi în drum spre grădiniță, din toți rărunchii, melodiile de pe un CD-uri cu muzică pentru copii. Am prins curaj și m-am interesat cum am putea să vedem dacă nu ar fi buni la vreun instrument. La vârsta lor - cel mare intrase în clasa I, iar cei mici erau la grădiniță - nu se pot testa decât urechea muzicală, ritmul și memoria redării unei măsuri.

Au dat examen la Școala Gimnazială de Muzică și Arte nr. 4 din București și, în urma unei pregătiri prealabile făcută pro bono de d-na prof. Liliana Hudac, au fost admiși cel mare la pian, iar gemenii la vioară. Ceea ce nu le-a fost testată a fost abilitatea manuală, însă pe parcurs s-a dovedit că aceasta era de nota 10, copiii reușind să facă față cu succes cerințelor pentru formarea noilor deprinderi.

Așadar, în toată perioada gimnaziului, pe lângă cursurile școlii normale, au fost în paralel și elevi ai acestei școli de muzică. După primii doi ani de studiu al instrumentelor, au început să apară și roadele.

PREMIANȚI LA CONCURSURI DE MUZICĂ

Băiatul cel mare a fost înscris de profesoara lui de pian, d-na Ana-Cristina Simion, la câteva concursuri locale, unde a câștigat numai premiul I, iar gemenii - pregătiți de d-na prof. de vioară Liliana Mavrodin, nu s-au lăsat mai prejos!

Și pentru că de fiecare dată când ne apucam de teme și întrebam ”cu ce începem întâi? scriem sau cântăm?”, răspunsul era invariabil ”cântăm, cântăm”, am luat în serios preferința lor. La școală, performanțele la disciplinele obligatorii - română, matematică etc. - nu se ridicau la nivelul celor muzicale, așa că am mers înainte pe varianta câștigătoare.

Am făcut o ședință de familie și i-am întrebat ce meserie le-ar plăcea să facă atunci când vor fi mari. Toți ne-au răspuns că cea mai ușoară li se pare meseria de cântăreț, instrumentist.
- Și ați vrea să mergeți la un liceu de muzică, unde să învățați mai multă teorie și instrument?
- Da, au răspuns.
- Acolo s-ar putea să nu mai primiți așa de multe teme la română și matematică, dar va trebui să cântați mai mult. Cum vi se pare?
Vă imaginați răspunsul...

Au dat examen la Colegiul Național de Muzică ”G. Enescu” din București în 8 septembrie 2014, de Nașterea Maicii Domnului. Care Maică a Domnului i-a pus în brațele unei doamne profesoare providențiale pentru ei: prof. dr. Camelia Vodă.
- La pian nu este nicio problemă, avem locuri, însă la vioară nu mai sunt locuri libere, aș vrea să-i iau eu la violă, pentru că mi se par prea buni ca să nu facă Enescu, ne-a spus d-na Vodă.

Eu, care nu știam prea bine diferența între vioară și violă mă gândeam că probabil nu vor face față schimbării. Am acceptat propunerea doamnei profesoare, iar după trei luni de când au pus mâna pe violă, au și luat un premiu I special la concursul de colinde din decembrie 2014, organizat de CNM ”G. Enescu”!

În fiecare semestru au câte 2-3 participări la concursuri organizate de școlile și colegiile de muzică, atât în București, cât și în țară. La concursuri s-au obișnuit deja cu locul I, sau I Special, sau I de Excelență!

Peste 50 de diplome primite la concursuri de muzică

Asta îi încurajează și îi motivează foarte mult, dar e nevoie de multă muncă pentru a se menține la acest nivel. Repertoriile sunt din ce în ce mai dificile din punct de vedere tehnic, mai ample și necesită mult timp de studiu, efort fizic și psihic.

La olimpiada faza pe București, care tocmai s-a derulat la începutul lui martie, băiatul cel mare a obținut premiul II la contrabas (avându-l ca profesor pe Octavian Ralea), iar gemenii premiul III la violă. Iar la concursul ”Tinere Talente”, organizat de Fundația Lira Humanitas, pe 11 martie, la contrabas au primit premiul I, iar la viole premiul I de excelență. Așteptăm cu nerăbdare examenul de capacitate pe care îl va susține băiatul cel mare peste două luni, ca să mai bifăm o etapă importantă din viața noastră.

AU RENUNȚAT LA JOBURILE DE TOP PENTRU A-ȘI CREȘTE COPIII

Din 2011, adică la un an de la adopție, eu am decis că este mai ”profitabil” să rămân acasă cu copiii și mi-am dat demisia din funcția de manager de marketing al BGS. Așa am putut să-mi adaptez programul în funcție de activitățile copiilor, să-i duc la școala de muzică, să fac lecții cu ei.

Soțul meu a renunțat în 2012 la funcția de director executiv al BRD Asigurări de Viață și a completat echipa cu partea de gătit. O face cu mare plăcere, în fiecare dimineață ne așteaptă la ora 7.30 cu delicii aburinde.

Cu bunăvoința d-nei Bibiana Stanciulov, am mai lucrat de acasă ca manager de marketing al magiunului de Topoloveni (produs la firma SONIMPEX TOPOLOVENI), iar din 2013 am deschis acasă un salon de coafură, unde am lucrat până la începutul acestui an.

Dat fiind faptul că în scurt timp copiii o să devină din ce în ce mai independenți, iar afacerea de familie m-a solicitat fizic extrem de mult, am decis recent să o închid și să îmi găsesc un job pe măsura studiilor și experienței mele: am un MBA, un doctorat în economie, masterat în drept etc. și trebuie să le dau un exemplu bun copiilor, să le arăt că studiile și diplomele adunate folosesc la ceva! Trebuie să-i motivez să învețe și să își urmeze visele cele mai îndrăznețe!

Am participat însă recent la un concurs pentru ocuparea unui post de ofițer specialist de analiză-sinteză organizat de Direcția Generală de Protecție Internă a M.A.I. și după selecția dosarelor am fost eliminată pe motiv că nu corespund criteriilor de integritate profesională!!! No comment.

Astăzi, pe 31 martie 2018, familia noastră sărbătorește opt ani de când i-am adus acasă pe cei trei copii ai noștri. Opt ani de misiune și fericire de a fi părinți adoptivi. Opt ani denși, în care suferințele copiilor s-au atenuat, retardul fizic și intelectual a fost recuperat, iar inimile noastre, ale părinților, sunt pline de recunoștință față de Dumnezeu.

Peste 10 ani sper să fie mai frumoși, mai luminoși, mai împliniți. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne țină sănătoși pe toți, ca să vedem cu propriii ochi roadele investiției sufletului nostru!