Părinți curajoși: S-a născut ca să dea viață

Eu am visat să fiu medic de mică până în clasa a 12-a când mi-am dat seama că dacă aș face medicina, nu voi putea avea mai mulți copii. Mai mulți copii mi-am dorit la fel de mult cum mi-am dorit medicina. Dar au "învins" copiii. Deci, chiar dacă eram foarte pregătită pentru admiterea la medicină, am ales până la urmă biochimia. Și ca să nu fie ai mei foarte dezamăgiți, am dat și am intrat și la stomatologie, ca să nu fie nici medicină, dar totuși ceva legat de ea.

Facultatea și masterul sunt de domeniul trecutului acum. Long story short: pe Filip l-am născut în anul III de facultate, pe Anastasia am născut-o la o lună jumate după ce mi-am dat licența, iar apoi am intrat în concediu pentru creșterea copilului (pentru că eram studentă la stat, la zi, am avut dreptul asta). După cei doi ani de concediu, am hotărât să îmi reîmprospătez un pic cunoștințele și să mă “upgradez”, așa că am dat la master.

Când am început din nou școala, am rămas însărcinată cu Petru. Așa că, cei doi ani de master i-am făcut cu trei copii atârnați de fusta mea. Am terminat cu nota 9.85.

Cred că de mică mi-am dorit mai mulți copii. Îmi aduc aminte când mă jucam în fața blocului cu prietenele mele și ne întrebam una pe alta: “Tu câți copii vrei să ai când o să fii mare?”. Mereu spuneam că eu o să vreau patru: doi băieți și două fete.

Și patru am: Filip – 11 ani, Anastasia 9 ani, Petru - 6 ani, Ilaria - 6 luni.

După Petru (al treilea) însă, am zis că ne oprim. A fost un bebeluș care a plâns foarte mult, care a venit după Anastasia, de asemenea un bebeluș care plângea foarte mult.

De la 10 seara până dimineața la 4,5,6 plângea aproape non-stop, iar eu mă plimbam cu el în brațe prin casă încercând să îl liniștesc. La 8 se trezeau ceilalți doi și trebuia să fiu în formă și pentru ei. Totul a durat vreo patru luni, după care au fost vreo două săptămâni de liniște. Liniștea de dinaintea dinților când episoadele lungi de plâns au reînceput.

Eram aproape toată ziua singură cu ei, ei erau toți mici iar oboseala accentuată m-a făcut să renunț la dorințele mele legate de mai mulți copii. Cu toate că, Anastasia își dorea foarte mult o soră și, de fiecare dată când vedea un bebeluș, îmi spunea să îi fac și ei unul. Asta a durat vreo 5 ani. Mă gândeam că o să îi treacă la un moment dat, dar ea își dorea din ce în ce mai mult. Într-un final, i-am promis că poate o să aibă și o surioară, dar într-un viitor destul de îndepărtat... credeam noi.

Pe 30 noiembrie 2016, când ne aflam în vizită la tatăl meu, din senin, Anastasia se întoarce la mine, mă ia în brațe, mă mângâie pe burtă și zice: “Bebe, ce faci bebe?”. Eu am început să râd și am întrebat-o ce a pățit. Iar ea foarte senină: “Păi, ce? Nu știi că ai un bebe în burtă? Un bebe fetiță?” . Nu am luat-o în seamă.

Peste câteva minute, tatăl meu mă întreabă dacă vreau să îmi pună puțină vișinată. Am spus că vreau, moment în care Filip și Anastasia îmi spun în cor: “Hei, dar tu nu ai voie alcool! Ești însărcinată!”. Soacra mea care era și ea acolo, mă întreabă dacă sunt însărcinată. I-am spus că sunt doar dacă știu copiii ceva ce nu știm noi. Două săptămâni mai târziu, testul avea să confirme sarcina.

VIAȚA CU PATRU COPII

Cum mă descurc cu toți? Copiii sunt minunați. Acum, că sunt mai mari, mă înțeleg mult mai bine cu ei. Fie vorba între noi, măcar știu să se șteargă singuri la fund, să se îmbrace singuri, să mănânce sau să spună ce îi doare.

Încerc să îi implic în activitățile casei, la modul că fiecare își strânge patul și fiecare își face curat în cameră; mă ajută să pun masa și fiecare își strânge în dreptul lui după ce termină de mâncat.

Trebuie să recunosc că mi s-a părut mult mai greu când eram la început cu 3 copiii decât acum cu 4. Nu mai zic de când eram la început cu 2 – când nu era soțul acasă, câteva săptămâni, venea o prietenă și stătea cu mine până se întorcea el. Iar 4 luni nu am ieșit singură cu ei afară. De la al 3-lea, nu am mai avut nicio problemă cu asta. Acum, merg cu ei peste tot fără probleme.

Cu somnul, sunt cam în urmă, este drept, dar am dezvoltat rezistență. Nu apuc să fac tot ce îmi propun în timpul zilei, așa că multe activități le fac noaptea după ce îi punem la somn pe copii (de ex, acum e ora 3.40 am și eu scriu aici).

Bineînțeles că activitățile sunt întrerupte de alăptat, așa că mă întind destul de mult până reușesc să termin ceva. De mâncat…cateodată apuc să mănânc, câteodată când vine tatalor de la birou îmi dau seama că nu am reușit să mănânc mare lucru până atunci (și asta pentru că mă întreabă el dacă am mâncat sau nu, că altfel mi se mai face rău și nu îmi dau seama de ce). Dar sunt ok și cu asta. Am dezvoltat rezistență și la (ne)mâncare.

De gătit, gătesc aproape zilnic. În afară de ciorbă, pe care o fac o dată pe săptămână și este pentru 2-3 zile, restul fac/facem zilnic. În ultimul timp, eu mă ocup de prânz și tatalor se ocupă de micul dejun al copiilor și de cină. Fie facem chestii ușoare care se prepară repede, fie punem multicookerul la treabă (bună invenție, după mașina de spălat și mașina de spălat vase).

Moartea pasiunii sunt însă hainele! Sunt multe, multe… La 2-3 zile sunt 3 mașini de spălat. Spălatul ca spălatul. Dar întinsul lor, strânsul lor! Și eu am și pitici. Trebuie să fie întinse într-un anumit fel, într-o anumită ordine și pe culori. Iar când le strâng, la fel: într-o anumită ordine, pe categorii, pe persoană și le împachetez într-un anumit fel. Dacă se întâmplă altfel, de cele mai multe ori mi se distruge tot Zenul, chiar dacă încerc să nu bag în seamă și să nu arăt. Cum spuneam, pitici pe creier!

De cele mai multe ori, când ieșim în oraș, lumea se uită ciudat. Chiar mi-a spus cineva (un șofer Uber daca nu mă înșel), că i se pare ciudat să vadă o familie “așa mare. Că este ieșit din comun”. Altcineva m-a întrebat dacă sunt educatoare. Mă rog, fiecare cu percepția lui!

Noi avem prieteni și cunoștinte cu minim 3-4 copii. Mi se pare însă, foarte trist, că unii oameni, în răutatea lor, vorbesc foarte urât despre cei care au mai mult de 2 copii, îi judecă și îi desconsideră, cu toate că nu au absolut nimic în comun cu familia respectivă.

Dar știi cum este cu gura lumii. Dacă nu ai copii, de ce nu ai. Dacă ai unul, să faci doi, musai fată și băiat. Dacă ai doi de același gen, trebuie să mai faci unul; musai fată sau băiat, după caz. Daca ai trei, deja ești marginalizat. De la patru încolo ești considerat ciudat.

Oricum, chiar dacă acum chiar nu mai avem de gând să facem alt copil/alți copii, când suntem întrebați le spunem că vom face maxim șase. La fel cum le răspund și celor care se minunează că niciunul dintre copii nu are ochii albaștri ca tatalor: sperăm că următorul va avea și ochii albaștri! Nu de alta dar trebuie să mulțumim pe toată lumea.

Dacă vreți să știți cât durează să ieșim din casă... Păi, minim o oră. Filip este singurul care se îmbracă fără să comenteze. Anastasia trebuie să își scoată jumătate din șifonier ca să își poată alege cu ce să se îmbrace; eventual, până ieșim se schimbă de trei ori. Iar Petru se vaită ori că nu știe cu ce să se îmbrace, ori că nu poate să se îmbrace.

De obicei, noi (eu și tatalor) ne îmbrăcăm primii, iar apoi o îmbrac și pe Ilaria. În timpul ăsta, Anastasia probează haine, iar Petru abia își ia pantalonii pe el (nu că nu știe sau că nu poate, dar este mai simplu să îl îmbrace cineva). Cât timp eu pregătesc bagajul Ilariei, Petru reușește să își ia o șosetă. După ce îi dau geaca Ilariei, termină și el cu îmbrăcatul.

De cele mai multe ori, când ajungem jos să ne încălțăm, suntem deja în întârziere, iar pe Anastasia o apucă pipi. Tot de multe ori mi s-a întâmplat ca înainte să ies pe ușă, Ilaria să facă pe ea și să trebuiască să mă întorc să o schimb. Dacă se lasă și cu regurgitări… astea sunt la ordinea zilei. Am plecat destul de des cu vomă pe mine.

În vacanțe… ah, în vacanțe este cel mai bine. Chiar dacă plecăm cu jumătate de casă după noi. Este puțin mai dificil cu rezervatul camerelor pentru că mereu trebuie să luăm fie un apartament mare (cu cel puțin 3 camere), fie două camere separate. Dar este ok, ne-am acomodat. Pentru că i-am cărat de mici peste tot, copiii sunt învățați cu drumurile și le place când plecăm în vacanțe.

Când sunt bolnavi: ori se îmbolnăvesc toți odată, ori se îmbolnăvesc pe rând și ne întindem pe mai multe săptămâni cu boala. De exemplu, când au avut cei mari varicelă, au făcut pe rând și ne-am întins aproape pe două luni. “Avantajul” primei variante este că, măcar, scăpăm mai repede.

Cele mai nesuferite boli sunt enterovirozele. O raceală, o durere în gât, o febră, le gestionăm mai ușor. Dar dacă sunt boli cu vărsături, e jale. Aici este chiar nasol dacă se îmbolnăvesc în același timp.
Odată, când era Petru mic, au făcut toți trei enteroviroză, în frunte cu mine. Unul stătea pe toaletă cu dureri de burtă și voma în același timp, altul voma pe unde îl apuca, la altul încercam să ajung cu ligheanul, cu mine se învârtea casa și încercam să mă abțin să nu vărs până nu termina unul din ei. Haos total.

Și pusul la somn se lasă cu “cântec”. Ca să fie în pat la o anumită oră, trebuie să începem să le spunem cam cu o oră înainte că trebuie să se pregătească de culcare. Și totuși, când trebuie să se pună în pat, se gândesc că: parcă le este foame și ar mai mânca ceva, că au uitat să ne spunea ceva, că le este sete, că au nevoie la baie, trebuie sa ne spunem de 5478546 ori “noapte bună, somn ușor, te iubesc”.

După ce, în sfârșit, se așează în pat, trebuie să trecem pe la fiecare să stam cu el în pat. De când este și Ilaria, le place să stea și cu ea în pat. Așa că plimbăm maimuțica în trei paturi să se distreze. Și ea, și ei, și noi.

Cu dusul la școală se ocupă tatalor. Bine, el se ocupă de tot ce ține de rutina de dimineață, inclusiv să le pregătească micul dejun și pachetul pentru școală. Și nu le dă numai cereale cu lapte. Le face chiar și clătite americane sau friganele. Le face suc de portocale sau ciocolată caldă. Copiii se îmbracă singuri, deci a scăpat de aspectul ăsta.

La prânz îi iau eu de la școală și tot eu mă ocup de ei, de casă și de mâncare până seara când vine tatalor de la birou. Tot el îi duce și îi aduce pe copii de la karate, iar în timpul cât copiii sunt la karate pregătim împreună masa de seară.

Atât cât îi permite timpul, mă ajută foarte mult. Ce nu reușesc să fac eu în timpul zilei, face el seara (pune la spălat, strânge rufele, spală băile, pe jos, orice este de făcut și trebuie făcut). Ori stă cu Ilaria cât fac eu treaba din casă sau se joacă cu cei mari. Ne împărțim și ne completăm sarcinile pentru că altfel nu aș putea face față singură.

Copiii își fac singuri temele și, de obicei, Ilaria doarme când se apucă ei de scris sau de învățat. Pentru că trebuie să stau numai lângă ea, că altfel se trezește, dacă au copiii nelămuriri legate de teme, fie vin și mă întreabă, fie așteaptă să se trezească Ilaria.


PRĂJITURI DE ARTIST ȘI TABLOURI DIN LÂNĂ

Când Petru (al treilea copil) avea mai puțin de un an, m-am apucat de făcut prăjituri care au devenit business-ul meu timp de aproape 5 ani.

Am avut chiar și un laborator împreună cu o prietenă, dar din cauza neînțelegerilor cu persoanele de la care am închiriat spațiul, am renunțat și ăsta a fost finalul prăjiturilor.

Lâna am descoperit-o întâmplător, cu câteva luni înainte să rămân însărcinată cu Ilaria, înainte să renunț de tot la prăjituri.

Să împâslesc mă relaxa atât de mult, că abia așteptam să ajung acasă, de la laborator, să fac figurine din lână.  Am făcut asta o perioadă bună de timp până când am hotărât să fac o pagină de facebook specială pentru ele: www.facebook.com/woolicious

După ce am început să postez, cineva m-a întrebat dacă pot să îi fac un tablou pentru educatoare.
Nu făcusem până la momentul respectiv și nici nu prea aveam idee ce ar trebui să fac, dar a ieșit ceva drăguț.

După câteva tablouri făcute, deja îmi conturasem stilul și îmi plăcea foarte mult să le fac. Zilele acestea se face un an de la primul tablou.

Pentru mine nu am timp și nici nu tânjesc după asta. Încă. Singurul timp care îmi lipsește este cel pentru lână. Am atât de multe idei și planuri, dar timp foarte puțin pentru ele. Însă, cu răbdare, știu că va veni și rândul lor.

LUPTA PENTRU SUPRAVIEȚUIREA ILARIEI (al patrulea copil)

Chiar dacă nu a fost o sarcină “planificată”, ne-am bucurat foarte mult. Din păcate, a fost o sarcină mult diferită față de primele 3. Încă de la început, primele 8 săptămâni, am sângerat și am avut tratament se susținere.

Am găsit o doctoriță minunată și foarte bună care mi-a făcut și ecografiile în sarcină. Prima ecografie la dânsa a fost morfofetala de la 13 săptămâni. Cu o săptămână înainte, copiii au făcut parvoviroză (boala obrajilor pălmuiți). Cum eram foarte entuziasmați, iar copiii nerăbdători și curioși să vadă bebelușul, am plecat cu toții la doctor.

Din păcate, din primele secunde după ce a pus sonda ecografică pe burta mea, doctorița mi-a spus că bebe nu este bine. Inițial nici nu am procesat informația. Doctorița era în stare de șoc și repeta continuu că bebe nu este bine. Mi-a spus ulterior că nu se aștepta ca bebe să nu fie bine, iar ce a văzut a șocat-o.

Capul începuse să îmi vâjâie și aveam impresia că se învârte camera cu mine, dar tot nu reușeam să procesez informația. Mi-a spus că bebe este în anasarcă (edem extern generalizat), are hygroma chistică gigantă (era mare cât capul ei), are hidrotorax (lichid în cavitatea toracică) și tahicardie. Tot atunci mi-a spus că este fetiță, dar că este foarte probabil ca în următoarele zile să se oprească din evoluție.

Atunci a fost momentul în care am realizat gravitatea situației și am început să plâng. Am plâns foarte mult. Acasă, simțeam că mă sufoc, îmi venea să urlu, să trântesc, dar am stat cu capul în pernă și am plâns continuu… Două zile nu am fost în stare de nimic.

În a doua seară, după aflarea veștii, când reușisem să mă calmez cât de cât și să îmi pun ordine în gânduri, am simțit-o pentru prima dată mișcând. Nu o dată, de mai multe ori. A fost un semn care mi-a dat încredere. Parcă mi-ar fi spus “Sunt aici și lupt!”.

Bebe era așa fie din cauza că eu aș fi luat parvovirusul de la copii, caz în care șansele să ajungă la termen erau extrem de scăzute (aproape inexistente având în vedere cum arăta ecografic copilul), fie avea Sindromul Turner, caz în care, conform statisticilor, șansele ei erau de 1% să ajungă la termen. Însă starea ei fiind foarte gravă la momentul respectiv, șansele erau aproape zero.

Am hotărât că, indiferent de cât de puține șanse are ca să ajungă la termen, vom merge înainte. Era șansa ei și nu aveam de gând să i-o luăm.

Pentru că ne așteptam să se oprească din evoluție din zi în zi, am făcut multe ecografii pentru monitorizare. Următoarea, după diagnostic, am facut-o la doctorița Alma Georgescu (doctorița mea era plecată). De cum s-a uitat pe raportul ecografic m-a întrebat dacă nu avortez. I-am răspuns că nu vreau și, dacă va fi să se oprească din evoluție, vom aștepta până se va întâmpla. A fost fooooarte nemulțumită de răspunsul meu. A dat ochii peste cap și s-a purtat foarte urât cu mine din acel moment. Tot consultul a durat nu mai mult de două minute după care a încheiat sec: “Spuneți-i doamnei doctor care vă urmărește sarcina că fătul încă are activitate cardiacă! Dar o să se oprească în curând! ”

Am plecat amețită din cabinet și am plâns tot drumul până acasă. Cumva mă așteptam la un final al sarcinii, chiar dacă nu eram pregătită. Însă nu mă așteptam ca doctorița să se poarte urât cu mine din cauza unei alegeri ce mă privea personal.

La a treia ecografie, edemul generalizat deja se retrăsese un pic. Atunci a fost momentul în care doctorița mea a spus că este o minune că nu s-a oprit din evoluție până atunci și că “este copilul nostru și vom lupta pentru el până la capăt!”.

Toată sarcina, toate ecografiile au fost ca un carusel. La o ecografie bebe era mai bine, ca la următoarea să fie din nou în stare gravă și ne gândeam că o pierdem. Fix așa era: de la o ecografie plecam cu speranțe, de la următoarea plecam plânsă și cu sufletul în bucăți…

O perioadă nu am luat în calcul varianta sindromului Turner. Aveam deja trei copii, niciunul cu probleme genetice, noi nu aveam nici măcar 35 de ani (vârsta după care, statistic, cresc șansele ca un copil să aibă aberații cromozomiale). Triplu test ieșise bine. Nu concepeam că ar putea avea ceva genetic. Însă, săptămânile treceau și nu se vedeau mari îmbunătățiri ale stării bebelușului.

Din cauza că îmi era foarte frică să fac amniocenteză, am vrut să fac testul Panorama pentru depistarea aberațiilor cromozomiale. Însă, protocolul celor de la Medlife, cerea ca înainte de efectuarea testului să fac un consult genetic.

Am ajuns astfel la doctorița Jardan. Și dânsa, ca și doctorița Georgescu, când a văzut diagnosticul copilului, m-a întrebat direct de ce nu renunț la sarcină. I-am spus că atâta timp cât copilul încă trăiește, nu voi renunța la el. Moment în care a ridicat tonul și mi-a spus: “Nu vedeți cât de malformat este copilul ăsta! Faceți amniocenteză că puteți renunța la sarcină până la 24 de săptămâni!”.

I-am spus din nou, că nu am de gând să renunț la sarcină, că este copilul meu, că îmi voi asuma orice decizie și orice s-ar întâmpla cu ea și dacă are o singură șansă să trăiască este șansa ei și nu am dreptul să i-o iau. În fine, pe toată durata “consultației” dialogul nostru s-a învârtit în jurul acelorași idei și insistențe de a renunța la sarcină.

Nu înțeleg și nu voi înțelege vreodată insistența asta a unor oameni de a-i face pe ceilalți să gândească la fel ca ei sau să facă ce ar face ei într-o anumită situație. Nu înțeleg lipsa de respect față de dorința, credința, nevoile celorlalți.

La 19 săptămâni de sarcină am hotărât să fac amniocenteza, însă doar pentru a ști la ce să ne așteptăm și, în funcție de diagnostic, să știm dacă și cum am putea să ajutăm bebelușul să fie bine.

Perioada sarcinii a fost cu atât mai grea cu cât cei mai mulți ne întrebau ce facem, ce este bebe, ce nume o să îi punem (parcă astea ar fi fost singurele lucruri importante), lucruri superficiale, care mă secau sufletește.

Din păcate, rezultatul amniocentezei a confirmat Sindromul Turner și nu ne mai rămasese decât să ne rugăm ca Ilaria să fie în cele 1% dintre fetițe care ajung la termen.

Sindromului Turner îi sunt associate mai multe afecțiuni, printre care și afecțiuni ale inimii. În uter însă, ea a avut o poziție care nu a permis medicilor să vadă exact ce are, dar cum spuneam, era suspectă. Au văzut-o trei medici foarte buni, niciunul nu a știut diagnosticul celuilalt, dar fiecare dintre ei ne-a spus fix același lucru.

Împreună cu doctorița Albu, am hotărât că va trebui să îmi facă cezariană ca să nu mai supunem bebelușul la stresul travaliului. Am vorbit și cu medicul neonatolog, șefa secției nou-născuți, de la Municipal (unde am născut) și mi-a recomandat să încercăm să ducem sarcina cât mai aproape de termen. Termenul era pe 18 august, iar ea voia ca cel mai devreme pe 15 să intervenim cu cezariana, cu toate că bebe intrase într-o fază în care nu mai creștea deloc.

Dumnezeu a avut însă alte planuri pentru Ilaria și pentru noi. Mult mai bune decât toate planurile noastre făcute până în momentul respectiv. Pe 1 august s-a declanșat travaliul și Ilaria a venit prin cezariană. Momentul în care a scos-o și am auzit-o plângând, nu pot să îl descriu în cuvinte…

Nu știu ce controale i-au făcut, pentru că până a doua zi când am ieșit din post operator, mi-o aduceau doar pentru alăptat, dar îmi spuneau că este bine. Având sidromul Turner și fiind suspectă de probleme la inimioară, a doua zi au trimis-o cu ambulanța și cu soțul meu la Marie Curie la control la doctorul Alin Nicolescu. Dânsul a confirmat problemele la inimioară dar, la momentul respectiv, nu puneau probleme majore, drept pentru care au trimis-o înapoi la Municipal.

Mi s-a părut un pic ciudat însă, că mi-au adus-o mie, în salon, fără niciun fel de monitorizare. După ce a făcut vreo două episoade de apnee, (asistentele m-au tratat cu indiferență când le-am spus, pe motiv că “mi se pare” ) au hotărât să îi pună un pulsoximetru.

Pentru că urma weekend-ul, iar în săptămâna care urma doctorul Nicolescu intra în concediu 3 săptămâni, doctorița Adriana Dan, neonatolog, a insistat la Marie Curie ca Ilaria să mai fie consultată o dată.

Vineri, la prânz, imediat după consultație, Ilaria a fost transferată de urgență la terapie intensivă nou-născuți și pusă pe medicație continuă. Aveam să aflăm ulterior că dacă nu s-ar fi intervenit în momentul respectiv, nu ar fi rezistat peste weekend. Diagnosticul a fost: coarctație severă de aortă, hipoplazie de arc aortic, DSV, DSA, CAP mic.

Pentru că la noi în țară nu se putea interveni în timp util pentru salvarea ei, doctorii au făcut demersurile pentru a obține scrisoarea de accept de la clinica San Donato din Italia.

Întâmplarea (sau nu) a făcut ca medicul Cîrstoveanu să aibă programat un zbor la Milano cu un bebeluș cu transpoziție de vase mari, în ziua de marți. Ne-au spus să îi facem de urgență pașaport și să depunem actele pentru formularul E112. Actele pentru formular nu am reușit să le facem atunci, însă cu scrisoarea medicală și cu poza Ilariei am fugit la pașapoarte. La ora 17 depuneam actele și la 18 aveam pașaportul.

Lunea de dinaintea plecării a fost groaznică. Niciunul dintre noi nu ne puteam aduna. Mințile noastre erau anesteziate… Am plecat marți după-amiază cu medicul Cîrstoveanu, la Milano. Nu am cuvinte să îl descriu pe acest OM. Cât de implicat este, cum îi privește și cum are grijă de copii. Era după o noapte de gardă groaznică. Nu există gărzi liniștite la terapie intensivă nou-născuți. Era nedormit și nemâncat și a mers cu noi pentru copiii noștri. Nu a vrut nici măcar un suc să îi cumpărăm din avion. Și-a cumpărat el singur. Este minunat omul acesta!

Miercuri dimineața, Ilaria a fost băgată de urgență în operație. Operația a durat 6 ore, iar în spital am stat 3 săptămâni.

Acum, Ilaria este bine! Sub observație, controale periodice, dar față de cum a fost și de ce prognostic avea…este bine! Slavă lui Dumnezeu!