Cum e cu "statul acasă cu copiii"

Stau acasă cu copiii. Nu sunt angajată. Nu știu dacă mă voi întoarce la muncă peste o lună, două, trei, peste un an. Nu-mi mai fac planuri de când am copiii. Îi las pe ei să facă planuri pentru mine.

Multe femei, mame sau nu, spun că și-ar dori să stea acasă. Dar nu știu câte dintre ele chiar ar avea curajul să renunțe la carieră, la siguranța unui venit ca să facă pasul ăsta.

Nu sunt căsătorită cu un milionar care mă întreține. Sunt căsătorită cu colegul meu de liceu, cu tatăl copiilor mei. Cel cu care am dormit pe jos, în gazdă, că nu aveam pat, și am împărțit o porție de cartofi prăjiti făcuți pe reșou. Dar da, am o siguranță. Că ne vom descurca în orice împrejurări. Pentru că amândoi suntem capabili.

Da, stau acasă cu copiii. Unii mă privesc cu invidie, alții cu milă. Nu e cazul nici de una, nici de alta. Am prieteni care îmi spun că nu fac bine. Alții nu au curajul să-mi spună. Nu mă deranjează nimic din ce spun/gândesc ei. Eu fac așa cum simt. Așa cum am făcut mereu. Aveți idee câți prieteni, rude mi-au spus că nu e bine să mă mărit la trei ani după ce am terminat liceul? Că suntem prea tineri, că nu știm ce facem. Anul ăsta împlinim 17 ani de la nuntă.

Da, stau acasă cu copiii. Nu înseamnă că asta ar trebui să facă toată lumea. Nu! Fiecare își face propriile alegeri și calcule.

Eu sunt bucuroasă că pot să-mi pup în orice moment copiii, pot să-i strâng în brațe la orice oră, pot să mă joc cu ei fără să mă uit la ceas. Iar pe ei nu-i crește un străin pe care să-l întrebe: "când vine mama?"

Cineva m-a întrebat ce îi învăț eu pe ei: "că femeia trebuie să stea acasă cu copiii iar bărbatul să întrețină familia?" Eu îi învăț că familia e cea mai importantă. Că viața trebuie să ți-o trăiești așa cum crezi tu, nu cum cred alții. Și că nimic nu e permanent. Nici jobul, nici sănătatea, nici statul acasă.

Scriu asta pentru toate mamele care "stau acasă cu copiii". Nu e o rușine, e un privilegiu! E o muncă în sine. Grea. Dar cea mai frumoasă dintre toate.