ADN de mamă

Când devii mamă ți se întipărește în ADN. Tot ce credeai că știi înainte de asta este spulberat cu o viteză amețitoare în momentul transformării.

Dacă întrebi o mamă cum a fost când copilul i-a zâmbit prima dată, când i-a ieșit primul dinte, când a spus mama, când a făcut primii pași, îți va povesti cu atât de multe amănunte de ai zice că s-a întâmplat ieri. Chiar dacă al ei copil tocmai a împlinit 50 de anișori.

Nu știu dacă să fii mamă e o împlinire, o realizare. Dar sigur e cea mai mare bucurie. Inexplicabilă, fără logică și fără limite.

Când copilul e fericit, tu ești de 1.000 de ori mai fericită. Când el e necăjit, tu ești de 1.000.000 de ori mai necăjită. Când pe el îl doare un deget, pe tine te doare sufletul.

Te obișnuiești cu grija. Grija dacă e sănătos, dacă a dormit bine, dacă e bucuros, dacă a mâncat, dacă îi e bine la grădiniță/școală/facultate. Dacă are prieteni adevărați, dacă și-a găsit perechea, pasiunea, dacă e fericit.

Tot ce considerai siropos sau de prost gust legat de copii, acum ți se pare nemaipomenit. Ba chiar îți mai ștergi pe furiș o lacrimă când vezi ce lucru incredibil a făcut copilul tău. Iar el doar a învățat cum să-și sufle nasul.

Și te întrebi ce s-a întâmplat cu tine. În primul rând, nu mai ești tu. Cea dinainte. Și nu vei mai fi niciodată. În al doilea rând... nu există.