M-am măritat de foarte tânără. Multă lume a crezut fie că sunt deja însărcinată (de mă grăbesc!), fie că îmi doresc foarte repede copii. Eu nu îmi doream deloc. Cum să fiu mai delicată... nu îmi plăceau copiii, nu le vedeam rostul și scopul. Nu m-am văzut niciodată în rolul de mamă. De asta acum le înțeleg perfect pe cele care gândesc așa. Și chiar cred că o familie poate fi familie și fără copii.
După 12 ani de căsnicie, când toată lumea se săturase să ne tot întrebe, a venit primul copil. A fost o surpriză pentru noi. Dar în momentul în care am aflat că sunt însărcinată s-a produs un declic. Totul, în sufletul și mintea mea, s-a schimbat la 180 de grade. Eram cel mai fericit om din lume. Așa am și rămas.
Țin minte că i-am sunat pe părinții mei și le-am spus că vor avea un nepoțel. Mama (care știa că nu vreau nici în ruptul capului copii și renunțase să mai insiste pe tema asta) m-a întrebat de la cine o să vină nepotul. I-am reamintit că sunt singurul lor copil. Apoi m-a întrebat dacă e Sofi (pisica) însărcinată.
După ce am văzut că este extraordinar să am un copil, am mai făcut unul. Tot spre surprinderea multora. Înainte de a-i avea, munceam câte un an întreg pentru 2-3 săptămâni de concediu. Pentru atât trăiam. O vacanță care trecea, vorba poetei, ca flama. Nu apucam să mă bucur prea tare că se și termina. Și o luam de la capăt. Dar fără sa văd capătul. Până a apărut primul copil. Și am început să trăiesc pentru fiecare zi, fiecare minut și secundă. Nu mai trebuie să aștept vacanta ca să simt că trăiesc. Niciodată nu o să mai spun niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu