Părinți curajoși: Nu și-a întâlnit perechea, dar și-a găsit sufletul-pereche într-o fetiță de 7 ani

Înainte să o cunosc pe Sofia lucram în învățământ, ca profesoară de limba română, unde lucrez și acum. Am experimentat și varianta cu jurnalismul vreo 5 ani și mi-a ieșit destul de bine, cred... La capitolul relații de cuplu am fost foarte ghinionistă. Dacă în activitatea profesională, am strălucit în aproape toate etapele, nu același lucru s-a întâmplat și în viața particulară. Nu am găsit omul cu care să mă identific, care să corespundă viziunii mele despre o căsnicie reușită. În timp, mi-am spus că, decât să accept jumătăți de măsură, situații de compromis doar de dragul aparențelor, de a da bine în societate, mai bine rămân singură.

Întotdeauna m-am simțit însă foarte bine, în toate etapele vieții mele. Niciodată nu mi-am făcut griji doar de dragul conveniențelor sociale. Era mai degrabă problema altora decât a mea. Chiar ajunseseră să mă exaspereze, la un moment dat, cu veșnica întrebare "Când te măriți ?". Oamenii nu înțeleg, de multe ori, că ceea ce-i definește pe ei, nu te definește și pe tine, că sunt oameni care se simt perfect și singuri. Eu iubesc singurătatea. Îmi place liniștea.

Niciodată nu am luat în calcul varianta unei înseminări artificiale. Am avut două cazuri nefericite în jurul meu și mi-a fost teamă. O înseminare a eșuat după ce prietena mea strânsese o groază de bani pentru asta, iar alta a fost extrem de dramatică, Mihaela fiind de vârsta mea când a făcut complicații din cauza înseminării artificiale și a murit.

Poate părea ciudat ce spun, dar gândul adopției m-a bântuit de prin clasa a X-a de liceu. Nu știu de unde mi-a venit, dar mereu am avut în minte acest lucru. Mi-am spus că, și de mă voi căsători și voi avea proprii mei copii, tot voi adopta cel puțin unul. După ce toate lucrurile s-au așezat în viața mea, respectiv am căpătat o stabilitate financiară și am obținut apartamentul pe care l-am visat toată viața, mi-am zis că e momentul.

Am fost foarte norocoasă datorită faptului că în timpul procedurii, legea adopției s-a schimbat, iar timpul dintre o etapă și alta s-a scurtat foarte mult. Am depus mai întâi o cerere la DGASPC, am alcătuit un dosar (deloc stufos), l-am depus, am obținut atestatul de părinte adoptiv, apoi am așteptat să apară minunea. Practic, perioada de așteptare începe din momentul în care obții atestatul. La mine a durat 8 luni. Din iunie până-n ianuarie.

Pe 19 ianuarie 2017, în timp ce mă aflam la școală, chiar la clasa unde eram dirigintă (clasa a VIII-a), am primit telefonul mult așteptat. De obicei, țin telefonul pe silențios și nu răspund, dar în acel moment chiar am văzut ecranul luminos, am cunoscut numărul și am răspuns. Era consilierul meu de caz de la DGASPC Giurgiu, doamna Steluța Furniga (căreia nu-mi ajunge viața asta să-i mulțumesc pentru cât s-a implicat în cazul nostru) și care mi-a spus cu cea mai blândă voce din lume: "Doamna Gomboș, a apărut o gărgăriță în poeniță. (Toată lumea știa că eu îmi doresc o fetiță-gărgăriță.) Singura problemă ar fi că împlinește 7 ani peste două săptămâni." Am spus că nu contează, vreau s-o văd. 

Când mi s-a spus că este născuta în februarie, am întrebat în ce dată și mi s-a răspuns că pe 11. Nu-mi venea să cred! Coincidea cu data unui alt evenniment foarte fericit din viața mea. Totul s-a legat de date, oameni sau evenimente. Nimic nu a fost întâmplător în viața mea. A doua zi, pe 20 ianuarie am mers la DGASPC și totul, totul era pregătit în cel mai mic amănunt. Pe drum eram praf de emoție și mă rugam din suflet să fie EA cea dorită, așteptată și visată, să nu fiu nevoită să refuz niciun copil. 

Când am ajuns acolo, am mai stat puțin și apoi am fost chemată într-o altă încăpere. Mă aștepta. Stătea la o măsuță și desena o gărgăriță. Mă aștepta și cu bomboane de gărgăriță. M-am așezat la distanță de ea (nu am vrut s-o sperii). Am întrebat-o cum o cheamă, i-am spus și eu cum mă cheamă și am întrebat-o dacă mă lasă s-o îmbrățișez. A venit la mine în brațe și în momentul acela am știut că este EA. 

Când am ieșit de mână cu ea din acea încăpere, tot DGASPC-ul Giurgiu plângea de emoție. Au spus că așa asemănare ei nu au mai văzut. Seamănă cu mine și fizic și temperamental, afectiv, caracterial. Ne opresc deseori oameni pe stradă, în București, care admiră asemănarea dintre noi, fără să ne cunoască povestea. O doamnă a rămas cu gura căscată la propriu când i-am spus că e adoptată.

Pe 11 februarie 2018, împlinește 8 ani. Nu mi-am dorit un copil mai mic din două motive: fiind singură, mi-ar fi fost greu să mă descurc și sunt înscrisă la gradul didactic II, iar concediul maternal mi-ar fi încetinit procedura. Așa am dorit-o eu. Așa a fost să fie.

Prima dată am adus-o acasă acum 1 an, când i-am sărbătorit ziua de naștere. La întâlnirea anterioară, când așteptam taxiul să ne ducă de la locul de joacă la DGASPC, i-am spus că urmează să o iau acasă în vizită și să-i sărbătorim ziua. A avut o reacție surprinzător de dură. S-a întunecat la față și mi-a spus foarte fermă : "Nu vreau zi de naștere. Eu nu am zi de naștere." M-a uluit reacția ei. M-am aplecat și am luat-o în brațe. Aveam ochii plini de lacrimi: "De ce spui asta, iubita mea ? Toată lumea are zi de naștere. A ta este săptămâna viitoare. E foarte frumos să te sărbătorești. Primești cadouri, mâncăm tort, dansăm, ne jucăm...". Mă privea neîncrezătoare și a fost suspicioasă până în ziua când am adus-o acasă. 

Când a intrat, toată casa era plină de baloane albe și mov. În sufragerie o așteptau cadourile: o păpușă, o bucătărie utilată complet, hăinuțe... Am luat-o de mână și i-am arătat camera ei, complet mobilată și utilată cu tot ce era nevoie. Pupa patul și pereții și mângâia totul cu o bucurie copleșitor de emoționantă și repeta întruna "camera mea, a mea, camera mea cea mai frumoasă". Am mers apoi la școală, unde i-am sărbătorit ziua alături de viitorii ei colegi și de profesorii de acolo (colegii mei). A fost foarte emoționant.

Nu am avut probleme de acomodare nicio clipă. S-a integrat perfect, mi-a spus "mami" din secunda în care ne-am cunoscut, pentru ca așa a simțit. A fost foarte grea perioada scursă din momentul în care am cunoscut-o și cel până am obținut încredințarea de la tribunal, ca să o pot lua acasă (aproximativ 2 luni). Vorbeam zilnic la telefon, ea plângea la Giurgiu că vrea la mine și mă întreba când vin să o iau acasă la ea, eu plângeam aici, la Herăști, de neputință și de dor. La fiecare sfârșit de săptămână, timp de două luni, am făcut naveta ori ca să ne vedem, ori ca să o mai aduc acasă. O luam vinerea, după ore, iar duminica o duceam înapoi.

Vacanțele ei școlare sunt și ale mele, așa că nu suferim foarte mult din acest punct de vedere. În vacanța de vară am stat împreună la Buni (mama mea) o perioadă, apoi am plecat toată gașca la mare. 

Facem tot felul de activități în timpul liber. O duc la dansuri, la engleză, mergem la filme 3D, la teatrul de păpuși, la spectacole, în Orășelul Copiilor, la patinoar. Este fascinată de latura artistică. Îi plac baletul, gimnastica, dansul sportiv, pictura. Își dorește să le facă pe toate. Nu am eu bani pentru câte își dorește ea să facă. 

Din afară, pare că aș fi o mamă care vrea ca al ei copil să facă tot ce n-a făcut ea în viață, dar nu e așa. Eu o las mereu să decidă ea ce vrea și ce o face fericită. Ea este cea care îmi cere să o duc peste tot, care nu se plânge niciodată de oboseală și care face totul cu maximă seriozitate și concentrare. Este un copil dotat în multiple direcții și își exploatează potențialul de câte ori are ocazia. Este o bijuterie de fetiță și sunt foarte norocoasă că este a mea.

Îmi doresc mult să mai adopt un copil. La fel și Sofia, dar trebuie să cântărim bine înainte de a lua o decizie. Vreau să le ofer amândurora o viață frumoasă și fericită, dar și timp, disponibilitate și dragoste în egală măsură. Timpul va decide. Dacă Dumnezeu va vrea, ne va ajuta să facem acest lucru din nou.