Abia acum pot să scriu pe larg prin ce am trecut. Acum un an am crezut că îl pierd pe Vlăduț. Avea șase luni. Brusc a făcut febră, fără vreun alt simptom. Cam 38 de grade, pe la ora 19.00. Am început să-i dau nurofen, panadol. I-a tot crescut, cu tot cu împachetări în cearșafuri ude, șosete umezite cu oțet etc. La 12.00 noaptea i-a trecut de 40 și era într-o stare foarte rea. Voma, avea frisoane și o privire pierdută. Am sunat la urgențe la Sanador. Ne-au spus că nu ne pot trimite ambulanță pentru că nu au medic pediatru pe ea. Și să ne ducem noi cu copilul. Exclus! Nu aveam curajul să-l duc în mașină în starea aia.
Am sunat la 112. În 20 de minute ne-au trimis ambulanța. Singurul lucru bun a fost timpul scurt de reacție. Ambulanța nu avea medic. A venit doar o asistentă care nici nu s-a uitat la copil. Ne-a întrebat la ce spital vrem să ne ducă. Ca la taxi. Am zis Grigore Alexandrescu.
Mi-a deschis ușa ambulanței și mi-a spus să mă întind eu pe targă, la orizontală. Adică perfect întinsă, fără vreun spătar ridicat. M-a legat cu o centură și a pus copilul pe burta mea. Mi-a spus să-l țin bine! Cel mult o pernă aș fi putut să o țin bine din poziția aia. Copilul tremura ca varga, voma. Era foarte rău. L-am ținut cât am putut de strâns în cel mai lung drum din viața mea. Mă gândeam ce bine că e noapte și că nu trebuie să pună vreo frână bruscă și să zboare de pe mine. S-ar fi oprit în geamul care ne despărțea de șofer. Așa se transportă un bebeluș cu ambulanța în timp ce noi suntem obligați prin lege (ceea ce e foarte bine) să avem scoică în mașină, cu centură în trei puncte.
Când am ajuns la spital mi-au pus un termometru în mână și mi-au zis să-i iau temperatura. Îmi tremurau mâinile, eram speriată. Le-am spus că nu pot. Mi-au făcut morală, că ce fel de mamă sunt de nu pot să iau o temperatură. Nu am putut reacționa în niciun fel.
Ne-au internat. L-au chinut îngrozitor tot încercând să-i pună branulă. Ba nu găseau vena. Ba după ce au găsit-o i-au luat prea puțin sânge și nu a fost suficient pentru analize... Pe amândoi ne-au cazat într-un pătuț de bebeluș pentru că nu erau locuri. Am stat în fund, pe o margine de pat toată noaptea, stresată să nu ating copilul la mâna unde avea branula. Scaun nu era în cameră ca să am unde să mă așez. Nu m-a deranjat.
În schimb, m-a enervat la culme când a venit doctorița de gardă, dimineața, și a țipat la mine că de ce mi-am lăsat rucsacul în mijlocul camerei, că nu suntem în Gara de Nord. Adevărul e că acolo, la spital, chiar arăta ca în gară. Camera era extrem de mică și pur și simplu nu aveam unde să pun rucsacul decât lângă piciorul patului (evident că nu-l pusesem în mijlocul camerei).
Am cerut să fim externați. Doctorița mi-a spus că trebuie sa-i facă antibiotice intravenos și trebuie să mai stăm. Am întrebat dacă acel antibiotic nu se poate da și sub formă de sirop. Surprinzător, mi-a spus că da. Dar că sigur copilul nu o să-l bea sau o să-l vomite (de ce să încercăm când putem traumatiza copilul intravenos...). Am plecat acasă pe semnătură și proprie răspundere. Copilul a băut antibioticul timp de o săptămână. Și nu a vomat deloc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu