Părinți curajoși: Povestea Luciei care a lăsat tot și a plecat în Franța pentru a-și întemeia o familie

Ce m-a convins să plec din România? Dragostea, clar. În ultimii 10 ani am tot ieșit din țară, voiam să plec dar nu voiam. Ezitam. Iubeam televiziunea, unde mi-am și petrecut vreo 13 ani din viață. Așa că în vacanțe fugeam pe unde puteam. Dar de fiecare dată mă întorceam. Nu puteam părăsi televiziunea. Era o iubire prea puternică și prea lungă între noi. Până când l-am întâlnit pe el. În câteva luni eram demisionată cu acte-n regulă și mutată-n Franța.

  

Aveam un prieten care-mi spunea că "dacă pe tine te lasă omul în deșert numai cu o cutie de chibrituri, te găsește după un an în palat, cu un beduin care-ți face vânt". Deci îți închipui ce grad de adaptabilitate am. Nu mi-e greu niciunde.

CUM E SĂ ADUCI UN COPIL PE LUME ÎN FRANȚA

Sunt aici de 4 ani. Locuim la sud de Paris. Nu foarte departe când nu vrei să ajungi acolo, dar nici foarte aproape când vrei să-l vizitezi. Într-un orașel medieval, Etampes, foarte romantic și plin de șarm.

Deci, mă trezesc eu în Franța, foarte îndragostită. Doi ani mai târziu, și foarte însărcinată. Coșmarul vieții mele: 35 de ani mi-a fost frică să nasc. Nici copii nu prea mi-am dorit, fie din cauza asta, fie că nu eram pregatită să iau pauza de la muncă, fie că nu era bărbatul ideal lângă mine. 

Nici nu voiam să aud de naștere naturală. Așa că, nouă luni am încercat să-mi conving medicul ginecolog să-mi facă cezariană. L-am șantajat, l-am amenințat, i-am vorbit frumos, am urlat, am încercat și cu chestii sentimentale. Măi, ăștia-s mai încăpățânați decât un catâr! Nimic nu mi-a ieșit.

Dimpotrivă, mi-a făcut cunoștință cu doi psihologi, o moașă și un hipnoterapeut. Poate-poate mă calmează ăștia. Nimic. Și eu îs încăpățânată ca un catâr. I-am terminat nervos pe toți. No, și vine 14 ianuarie 2016 cu frig și contracții. Am născut în spitalul de stat de la noi din oraș.

Singură în cameră, condiții ca în clinicile private din România, asistentele super drăguțe, moașele la fel. Numai cuvinte de laudă am după momentul nașterii. Până acolo însă… Epidurala nu mi-a prins că avea probabil altceva mai bun de făcut. Înainte de asta, am negociat o jumătate de oră cu o asistentă până să-mi facă injecție cu calmant.

Pentru că epidurala nu prindea, i-am spus asistentei că am venit la spital, nu la măcelărie. A plecat și până dimineața nu am mai văzut-o prin preajma mea.

Pe 15 ianuarie îmi țineam bebelușul în brațe și-mi ceream scuze pe la toate asistentele. Că scandalul era deja făcut. Noroc că doamnele alea sunt obișnuite cu tot felul de oameni. Și nu pun la suflet cu una cu două toate cuvintele spuse la nervi și durere.
  

Lui Anaelle, încă din primele zile i-am vorbit în română, mai mult forțată de Ayme, tatăl ei. El consideră că orice limbă în plus e un avantaj enorm în dezvoltarea unui copil. Și are dreptate, cu toate că, de multe ori, eu îi mai scap cuvinte în franceză. Deseori mi-e mai ușor să vorbesc în franceza pe care o aud tot timpul în jurul meu, fie în casă, fie când ieșim cu prietenii, la cumpărături sau la școală. E ca o rutină. Până și visele le am acum în franceză.

Anaelle are aproape doi ani. Vorbește mai mult în franceză, însă spune destul de multe cuvinte și în română. Cert este că indiferent în ce limbă îi vorbim, ea le înțelege perfect pe amândouă.

CUM E BONA LA FRANCEZI

După ce a făcut un an și două luni, am dat-o pe Anaelle la bonă. Până atunci m-am ocupat eu de ea, ajutată de părinții mei și de socri. Acum merge la "tata". Așa-i spun ei la bonă. Acolo mai are două prietene. Adoră să se joace. În fiecare zi are activități diferite. Merg la arte plastice, la bibliotecă, în parc, la gimnastică. Și lista e lungă.

Bona fiică-mii e din Maroc. E ca o mamă găină (știu, nu sună prea exotic). Însă în franceză sună mult mai bine decât în română: mère poule (adică foarte ocrotitoare, drăgăstoasă). Anaelle s-a obișnuit destul de repede. Mie mi-a fost mai greu. Nu i-a fost ușor bietei femei cu mine. La început am amenințat-o că dacă vine fii-mea acasă cu vreun dinte spart, mână ruptă sau alte d-astea, o omor. Ayme a început să-i facă semn că-s pașnică, dar ea, biata de ea, să-i fi văzut chipul... Nu s-a întâmplat nimic, nici cu bona, nici cu fiică-mea. În plus, Fatma a învățat câteva cuvinte în română. Carte, iepuraș, apă, etc.

Sunt mai multe tipuri de bone în Franța. Iți poți lua o bonă în sistem privat, asta te costa cam 1000 euro pe lună, program de 8 ore. Tu îți duci copilul la ea și mai are vreo 2 sau 3 colegi de joacă. Nu prea sunt bone care vin ele la tine și se ocupă doar de copilul tău. Să fii bonă aici e un serviciu cu acte în regulă. Îi faci contract, îi plătești toate dările la stat plus zilele de concediu și tot ce mai are nevoie un angajat.

Apoi mai este bona de la stat. Care te costă vreo 200 euro. La amândouă e in funcție de venitul familiei. Dacă veniturile sunt mai mici, o parte din bani îi dă statul. Noi am ales o bonă din sistemul de stat. A fost mai ușor, plus că sunt super verificate de creșă și mi-a convenit asta. 

CE AJUTOR PENTRU COPIL PRIMEȘTE DE LA STAT

Aici, statul ajută și el cu ce poate. Nicidecum egal pe toată lumea. E super cunoscut că în Franța protecția socială e foarte bună. Însă nu pentru cei care muncesc. Ci pentru cei care stau degeaba acasă. Și nu pentru cei care sunt proprietari. Și nici pentru cei care au doar un copil, ci trei. Noi nu vom mai face altul, apoi doi.

Deci, în prezent, iau o alocație de 184 de euro pe lună până când copila va împlini trei ani. Apoi, Dumnezeu cu mila, că statul are alte treburi de făcut și pe alții de ajutat. Noi însă încercăm să-i oferim tot ceea ce ne stă în putere. Și să-i facilităm viața. Să-i deschidem lumea spre cunoaștere și s-o facem curioasă. Dacă va vrea să studieze în Londra sau ce știu eu pe unde, va avea posibilitatea asta, asta-i clar.

UNDE MERGE CU FETIȚA ÎN TIMPUL LIBER 

În timpul liber merg cu copilul peste tot. De la parc la piscină, sâmbăta avem program de mers la bibliotecă, apoi la piață. Cunoaște deja toate legumele. Ea cere și plătește pâinea. Ieșim destul de des în restaurante, cafenele, adoră să meargă prin magazine, să atingă hainele.

Ca o paranteză, avea patru luni, am intrat cu ea în cărucior într-un magazin. Nu mai știu după ce mă uitam. Deodată a început să plângă, ea care nu e o plângăcioasă din fire și întindea mâna spre umerașele cu haine. Am luat-o în brațe și am lăsat-o să atingă hainele. S-a calmat în mai puțin de 3 secunde. Ce? Vă mirați ? E fiică-mea. Vai de cardul lui tac’su cu noi două!

Am fost în Paris, am vizitat muzee, grădini zoologice, ferme de animale și legume, expoziții de pictură sau cu diferite obiecte de artă, teatru de păpuși, o ducem la brocante (un fel de talcioc).

De fapt merge cu noi peste tot. Nu ne-am pus niciodată problema că un copil ne va încurca. Am senzația că niciodată nu avem suficient timp. Am vizitat Europa. Am fost, în trei, prin centrul Franței, în Romania, Germania, Belgia, Olanda, Austria. Și alte câteva țări. Ne place mult să vizităm. De când cu Anaelle nu s-au schimbat radical lucrurile în viața noastră, doar ritmul este altul. Trebuie să ținem cont de obiceiurile ei, nu de ale noastre. În rest, tot noi suntem.

Noi am fi în stare să ne petrecem vacanțele și în pat. Cel mai mult contează că suntem împreună. Că ne este bine.

CU CE SE OCUPĂ LUCIA DE CÂND E ÎN FRANȚA

Eu am scris aproape 4 ani la un ziar franțuzesc, acum am făcut o pauză pentru că nu mai am timp.

Am făcut voluntariat la un organism care ajută persoanele cu probleme la serviciu, pe dreptul muncii. Așa m-am decis să fac un master în drept civil la Paris II Assas-Pantheon. E pentru studenții străini. E greu. De la greu spre foarte greu. Și uneori am senzația că toate cursurile-s în chineză, nu în franceză.

Am mai multe variante după ce termin. Ori jurist, ori într-un cabinet de avocați, ori în administrație. Probabil că voi mai învăța puțin să dau concursul de intrare în administrație. Cu o diplomă în drept ai destul de multe variante. Însă nu sunt foarte decisă. Tot televiziunea rămâne marea mea dragoste. Însă dacă aș încerca în TV, ar însemna să nu mai am timp pentru familie, ceea ce nu-mi convine. Mi-am schimbat prioritățiile, dar nu și iubirile.

Aici mă mai ocup cu shoppingul. Asta ca să nu-mi ies din mână. Cu organizatul francezului să repare câte ceva prin casă. Aici mai am însă de perfecționat.

Mi-am descoperit o nouă pasiune: mâncatul. Și atunci încerc tot felul de rețete. De multe ori, Ayme mă așteaptă acasă cu ceva nou. Gătește cu Anaelle. Îți imaginezi atunci distracție și dezordine.

Ayme se ocupă de coordonarea lucrărilor pe șantiere. Face muncă de birou, comenzi, foi de pontaj, dar și teren. Ca deh, dacă nu verifici cu ochii tăi, lucrurile în Franța stau ca și-n Romania. Fiecare înțelege ce vrea și execută cum vrea. Singurul impediment ar fi că atunci când termini un șantier, îți e repartizat un altul iar distanța de la casă până la serviciu poate fi destul de importantă. Dar e obișnuit cu condusul, ambuteiajele în Paris, nervii din trafic.

PLANURI DE VIITOR

Orășelul în care stăm e prea mic și prea umed pentru mine. De multe ori am impresia că m-am mutat la Londra, nu la Paris. De asta vrem să ne mutăm, peste vreo 2-3 ani. Eu m-aș vedea într-o țară cu muuuult soare. Dar na, nu e numai după mine. Tot în Franța, dar mai spre sud. 

Ce-mi place cel mai mult la francezi... Că știu să-și păstreze tradițiile fără să rămână în evul mediu. Că respectă și conservă tot ce este vechi. Și totuși trăiesc în secolul XXI. Din toate punctele de vedere.

Peste vreo 40 de ani mă văd așa : mâna în mână cu Ayme, pășind încet pe străzile vechi.