Mă așez. De fapt, ce tot spun eu?! Mă trântesc de la înălțimea celor 172 de cm pe care îi dețin. Până să atingă fundul meu canapeaua, deja am cel putin câte o solicitare din partea fiecărui copil.
Mă ridic. În timp ce corpul meu luptă cu atracția gravitațională a canapelei, mă trezesc într-o mână cu o cană de ceai pe care trebuie să o umplu și cu o mașinuță pe care trebuie o repar, în cealaltă mână. Nu, nu astea erau solicitările de care ziceam mai sus. Astea sunt unele noi.
Mă îndrept spre bucătărie cu promisiunea că mă întorc rapid cu ceaiul ca să rezolv și mașina. Fac un pas și aud: "Vreau și o felie de cozonac. Și apoi să facem un aluat să ne jucăm. Să-mi dai hârtia aia colorată. Unde e foarfeca? Am vărsat lipiciul. Ce înseamnă consternat?"
Îmi repet în minte: sunt Chuck Norris, sunt Chuck Norris! Inspir, expir, inspir, expir! Oxigenul are nevoie de Chuck Norris ca să supraviețuiască!
Mă apuc să torn ceaiul. De cozonac am uitat deja. Aud cum unul plânge iar celălalt mă strigă: "Maaami! Nu găsim piesa de la lego aia care...bla... bla... bla." Tare cred că se odihnește undeva în sacul aspiratorului. Și n-am de gând s-o deranjez. Chiar dacă aș găsi-o, într-o căutare disperată de comori printre gunoaie, nu ar folosi la nimic. S-ar uita la ea și ar spune: bine, acum hai să căutăm mașinuța verde! (nici măcar nu aș ști care, pentru că avem o mulțime la fel).
Intru înapoi în cameră gândindu-mă ce frumoasă ar fi o întâlnire. Între canapea și fundul meu. Și atunci văd!!! Canapeaua m-a trădat!!! S-a întâlnit cu un întreg parc auto!!! Vai de fundul meu...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu