La șase luni după naștere am decis să mă operez ca să nu se agraveze lucrurile. Am mers la un medic de la un spital privat. El m-a convins să nu mă operez la privat pentru că ar trebui să stau internată cel puțin două zile, că se face cu anestezie generală și cu aplicarea unei plase care să țină muschii. Mi-a spus că la stat mi-ar putea face o procedură mai puțin invazivă (doar să-mi coase mușchii fără să pună plasă), cu anestezie locală după care pot alăpta fără probleme. Partea cu alăptatul era vitală pentru bebeluș și pentru mine. Mai târziu am aflat că acea procedură "mai puțin invazivă" nu se mai practică pentru că nu e suficient de bună și mușchii se pot rupe iar!
Mi-a zis să merg la Floreasca și să mă opereze acolo. Că nu va fi nevoie nici măcar de internare și că voi pleca acasă pe picioarele mele imediat după operație. Aici a avut dreptate. În rest, totul a fost un coșmar.
La Floreasca am plătit 70 de euro, pentru câteva ore, pe o rezervă (vai steaua ei!) în care să stau să-mi alăptez copilul înainte de operație și imediat după ce ies. Medicul m-a asigurat din nou că îmi face anestezie locală (din aia care îți face la dentist) și că pot alăpta fără probleme. Singurul motiv pentru care am acceptat să mă operez la stat!
Mi-au făcut analizele și mi-au spus să merg în sala de operație. În ușa sălii, mă oprește o asistentă și îmi spune să-mi dau toate hainele jos. Acolo, în picioare, în pragul ușii! După ce mi-am revenit din mirare, m-am conformat.
M-au întins pe masa de operație și au început. Mi-au făcut mai întâi o injecție. Apoi au încercat să taie întrebându-mă dacă simt. Simțeam. Mi-au mai făcut una. Și tot așa. Când nu mai puteam îmi mai făceau. Aveam senzația că sunt răpită de extratereștri și că fac experimente pe mine. După ce mi-au cusut mușchii, înainte să-mi coase și restul, m-au pus să mă ridic (ca la abdomene) ca să verifice dacă mai e vreo ruptură. Ceva cumplit... Mă rog, au terminat. Am întrebat medicul din nou dacă pot alăpta imediat și surpriză! Mi-a spus să vorbesc cu un pediatru! Deși pentru asta am trecut prin tot calvarul.
Medicul a ieșit din sală. Eu am rămas pe masă. Am stat ce am stat până când o asistentă mi-a spus că pot pleca. Cum dracu să plec?! Ați stat vreodată pe o masă de operație? E înaltă și foarte îngustă. Nu te poți da jos decât dacă te ridici în fund sau te prăvălești pe o parte pe podea. Eu nu mă puteam ridica în fund pentru că mușchii care ar fi trebuit să mă ajute la asta erau proaspăt cusuți!
Mai mult! Aveam și mâinile ocupate. Într-una aveam branula, în cealaltă mi-au dat să țin rezervorul ala din plastic la care e conectată branula. Nu știu cum, dar am reușit să cobor singură. Îmi tremurau picioarele ca varga. O asistentă a venit cu brațul de haine, mi le-a întins și mi-a zis să mă îmbrac. M-am uitat din nou la mâinile mele. Și dacă n-aș fi fost operată, tot n-aș fi putut să mă îmbrac cu mâinile interconectate. Eram ca Mr Bean care se chinuia să-și pună slipul pe plajă fără să-și dea jos pantalonii. Văzând că nu scapă de mine, m-a ajutat până la urmă asistenta.
Am ajuns în salon unde copilul urla de foame. Trebuia să-i dau să sugă, dar nu știam dacă e ok. Am stat vreo jumătate de oră, n-a venit nimeni nici măcar să-mi dea drumul la branulă. Da, stăteam cu ea închisă. Nici măcar vreun calmant să-mi dea cineva. Abia a găsit soțul meu o asistentă care să-mi scoată naibii branula (pusă degeaba!) ca să pot pleca.
Și am plecat acasă. Copilul plângând în brațe la tati. Eu, operată, împingând căruciorul cu bagaje. Nu știam că va fi așa de rau, că aș mai fi chemat pe cineva să mă ajute. Dar medicul mi-a tot spus că e floare la ureche. Așa o fi fost pentru el. Eu mă simțeam ca tipa din Alien care și-a scos singură un extraterestru din burtă, s-a cusut la loc și a luat-o la fugă.
Acasă nu s-a terminat calvarul. Tot nu știam ce să fac cu alăptarea. Copilul meu nu bea nici apă. Viața lui depindea de mine. Am mai vorbit cu un pediatru care mi-a spus să îl alăptez. Am făcut-o, nu aveam de ales. Apoi am început să mă simt foarte rău, m-au luat frisoanele și o durere cumplită de cap. Am vomat și am strigat toată noaptea că nu mai pot de durere. Nu puteam să iau calmante din cauză că alăptam.
A trecut un an și am fost la un control pentru că aveam dureri abdominale. La ecografie mi-au spus că o să cedeze în curând mușchii acolo unde au fost cusuți.
Și nu, asta nu a fost cea mai urâtă experiență a mea în spitalele de stat. Aici am scris despre locul întâi din acest top sinistru: Cum mi-a fost tratat bebelușul în ambulanță și la urgențe
Nu am o concluzie, nu am o încheiere. Doar o speranță. Să nu mai ajung în astfel de situații.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu